1 din 6 copii prezintă dificultăți senzoriale care fac dificilă funcționarea, participarea la școală și învățarea. Dificultățile senzoriale sunt mai frecvent întâlnite la copiii cu autism, dar ele pot fi prezente și la copiii cu ADHD, dificultăți de dezvoltare sau de învățare, precum și la copii fără niciun diagnostic.

Clasa este un context în care dificultățile senzoriale și cele senzoriomotorii pot avea un impact major în modul în care copilul funcționează. Cerințele cu care copilul se întâlnește la școală nu sunt doar cele academice, ci mult mai diverse. În plus, ele apar simultan, depășind de multe ori capacitatea copilului de a se adapta și de a avea o experiență plăcută și cu sens la școală.

Contextul școlii este complex, iar cerințele sunt variate.
În primul rând, cerințe senzoriale pot fi copleșitoare. Dificultățile senzoriale influențează multe din situațiile cu care se confruntă copilul la școală, chiar dacă unele dintre acestea nu par legate direct de un stimul specific cu care se confruntă copilul.
Contează, de exemplu,
• Locul unde stă copilul – prea aproape de geam sau de alți copii, prea departe de învățătoare
• Sunetele din clasă îl pot deranja sau distrage
• Imaginile din jur, lumina, culorile obiectelor sunt foarte diverse, iar copilul trebuie să selecteze ce este relevant de ce este nerelevant în acel moment
• Mișcarea copiilor este și ea un stimulce trebuie procesat odată cu ceilalți
• Mulți copii se confruntă cu dificultatea de a rămâne așezat pentru mult timp pe scaun
• Cu dificultatea de a ține și folosi corect creionul
• Cu dificultatea de a procesa informația auditivă – cerința învățătoarei.
• Sau de a copia de la tablă pe caiet

A doua categorii este cea a cerințelor sociale – care pot fi uneori confuze pentru copil, interacțiunea cu ceilalți copii poate să îi producă anxietate, copilul se poate confrunta cu dificultatea de a înțelege semnalele subtile transmise de ceilalți și de a se adapta schimbărilor în comportamentul acestora, sau cu inflexibilitatea cu care adoptă regulile.
Nu în ultimul rând, sunt solicitante cerințele academice – de multe ori dificile, activitățile în echipă, tranzițiile între activități, sau timpul nestructurat din pauze, din vestiar, din curtea școlii.
Mulți copii, cu dezvoltare tipică sau atipică, experimentează stress la școală, iar acesta, împreună cu programul încărcat, tranzițiile între casă și școală, activitățile extrașcolare pot accentua dificultățile senzoriale manifestate la școală, uneori mai mult decât acasă.

1. Ce vedem atunci când este vorba de dificultăți senzoriale la școală
De multe ori, ceea ce se vede la suprafață sunt comportamentele nedorite care apar la unii elevi. Cel mai frecvent, vedem neatenție, distragere, comportamente disruptive în oră, ridicatul frecvent din bancă, vorbitul neîntrebat, fâțâitul pe scaun, hiperactivitatea. Fie din contră, putem vedea participare redusă la activități, retragere, indiferență, lipsă de motivație, lentoare, timp ridicat de răspuns la cerințe. Putem vedea stres, nesiguranță și anxietate, sau chiar tendința de a controla și manipula, sau rigiditate. Măcar una dintre 3 arii de bază ale funcționării – și anume atenția, starea emoțională și nivelul de activare – este afectată atunci când copilul are dificultăți senzoriale sau senzorio-motorii. Fiecare dintre aceste 3 arii ale funcționării impactează învățarea și adaptarea la școală.
Atunci când vedem comportamente pe care am dori să le schimbăm, ca cele enumerate mai sus, trebuie să ne amintim un principiu foarte important de la care trebuie să pornim – și anume că, orice comportament problematic al copilului este un semnal. Este important să identificăm corect ce este în spatele acestor comportamente, astfel încât să alegem metodele cele mai potrivite de a interveni, fără a le interpreta din start ca lipsă de disciplină sau de motivație. Copilul nu se comportă intenționat nepotrivit, nu alege să fie hiperactiv ci de fapt de multe ori nu procesează informațiile senzoriale în modul cel mai potrivit astfel încât să poată fi atent, receptiv, activ la ore. Ce îl face pe copil să nu fie în starea de receptivitate potrivită pentru a fi atent și a participa la oră? Ce îmi comunică comportamentele sale?
Nu toate comportamentele nedorite ale elevilor se pot explica sau sunt asociate cu dificultăți senzoriale sau senzorio-motorii. Doar o evaluare de specialitate poate semnala ce din modul de funcționare a copilului la școală poate fi îmbunătățit printr-o mai bună reglare senzorială. Este util însă să vedem care sunt cele mai importante semnale care să ne îndrepte atenția spre o astfel de ipoteză.
Fiecare dintre sistemele senzoriale este implicat, într-un fel sau altul, în ceea ce constituie experiența copilului la școală. În plus, sistemul nostru nervos trebuie să integreze inputul senzorial simultan din partea mai multor sisteme senzoriale pentru a putea da sens realității complexe din sala de clasă și a construi un răspuns adecvat la aceasta.
Să luăm pe rând fiecare sistem senzorial pentru a vedea impactul dezorganizării lui asupra funcționării copilului la școală, mai exact asupra învățării, funcționării în mediul școlar și implicării în activități cu sens, utile.

Să începem cu sistemul vizual

Pentru că vederea joacă un rol major în viața noastră de zi cu zi, este unul din sistemele senzoriale pe care e important să le luăm în considerare când un copil are dificultăți în receptivitatea și funcționarea la școală. Când copilul clipește des, se plânge de dureri de cap, e mereu obosit, evită contactul vizual, strânge ochii atunci când privește la tablă, apropie lucrurile de ochi – iar acest copil nu are o problemă oftalmologică, trebuie să ne gândim la o dificultate de procesare a stimulilor vizuali. Pe de altă parte, când copilul nu primește suficientă stimulare vizuală, se pot vedea plictiseala, oboseala, defocalizarea. Percepția vizuală presupune un set de abilități cognitive cu care folosim inputul vizual pe care îl primim. Mai exact ce facem cu informația vizuală primită, cum o interpretăm. Aceste abilități se referă la atenția pe care o acordăm informației vizuale, la memoria vizuală – adică ce reținem și ne amintim din ceea ce am văzut, cum înțelegem formele și spațiul. Elevii folosesc aceste abilități vizuale atunci când desenează, când copiază informații de pe tablă sau din carte pe caiet, când își caută lucrurile în ghiozdan, când rămân focusați pe ceea ce scriu sau citesc (ambele aceste activități necesitând abilități vizuale ridicate), când colorează în interiorul unui contur fără a-l depăși sau încadrează literele în liniatura caietului.
Ne bazăm cel mai mult pe sistemul vizual pentru a înțelege contextul în care ne aflăm. Studiile arată că procesarea și stocarea informației vizuale ocupă mai mult spațiu în creierul nostru decât toate celelalte informații senzoriale la un loc. Sistemul vizual joacă un rol crucial în modul în care copilul interacționează cu mediul și îl înțelege. El este implicat în învățarea unei noi abilități – de exemplu să ne îmbrăcăm, să ne legăm șireturile, să trasăm literele și cifrele, dar ne ajută și să explorăm mediul, să ne păstrăm siguranța, să interacționăm cu ceilalți.
Elevul are nevoie de sistemul vizual în clasă pentru a:
- Citi și scrie
- Copia noțițe de pe tablă
- Interacționa cu colegii și a înțelege semnalele nonverbal transmise de aceștia
- Pentru a se orienta în spațiu – în clasă, pe hol, în curte
- Pentru a-și menține echilibrul în activitățile de mișcare, fizice

Când sistemul vizual al unui copil este substimulat, poate manifesta în clasă următoarele comportamente:
- Se angajează în comportamente prin care caută stimularea vizuală – de exemplu aduce obiecte sau degetele în față pentru a le privi
- Se plânge că îi obosesc ochii când se uită într-o carte
- Nu este atent la detalii ci doar la imaginea de ansamblu
- Are dificultăți să fie atent la o imagine statică, preferă imaginile în mișcare
- Se uită frecvent în jur, prin clasă
- Este atras de lucrurile în culori țipătoare din jurul său
- Îi este dificil să se orienteze prin școală și se poate rătăci
- Are nevoie de ajutor să găsească lucruri, uneori chiar când acestea sunt la vedere
- Nu observă că a ieșit sau a intrat cineva în clasă.

Atunci când sistemul vizual al copilului este suprastimulat, putem observa că:
- Acesta este deranjat de lumina puternică din clasă, în special de neon
- Își freacă ochii sau strânge ochii la întoarcerea în clasă, din pauză
- Își acoperă un ochi când se uită la ceva
- Evită contactul vizual, se uită într-o parte când vorbește
- Focalizează cu dificultate o imagine încărcată
- Nu observă unele exerciții de pe pagină
- Sare rânduri atunci când citește
- Se plânge de oboseală sau dureri de cap când citește, scrie, copiază de pe tablă
- Se simte copleșit în locurile aglomerate, de exemplu în curte sau la cantină
- Este confuz când trebuie să găsească cuvinte într-un text, să facă un labirint sau un rebus
- Este distras de obiecte din jur sau persoane care se mișcă în clasă

Când dificultatea este de discriminare vizuală, vedem la copil:
- Dificultatea de a identifica un obiect într-o imagine
- Dificultatea de a copia de pe tablă
- Dificultatea de a copia o formă sau o imagine simplă
- O abilitate redusă de a sorta obiecte sau de a le împărți în categorii
- Tendința de a confunda imagini care arată similar – forme, litere, cifre
- Încadrare defectuoasă în liniatura caietului atunci când scrie, spații nepotrivite între cuvinte, rânduri, mărime inegală a literelor sau a cifrelor
- Copilul realizează părți din exercițiu neidentificând imaginea de ansamblu
- Îi este dificil să taie hârtia pe un contur
- Sau se împiedică frecvent în pauze

Al doilea sistem senzorial la care ne referim este sistemul auditiv Sistemul auditiv este ca o fereastră pentru abilitatea noastră de a interacționa cu ceilalți. Interacțiunea cu profesorii și colegii este un aspect esential în învățare. Abilitatea noastră de a asculta se reflectă în abilitatea noastră de a comunica. Când copilul poate regla corect semnalele auditive din clasă, el se poate implica și poate participa în procesul de învățare. Gradul în care acceptăm și procesăm informațiile auditive depinde de cât de reglați suntem în acel moment. Zgomotul, tonalitatea ridicată sau volumul ridicat al vocii celor din jur ne afectează sentimentul de siguranță. Copilul cu dificultăți de autoreglare poate să se simtă de multe ori amenințat de semnalele sociale transmise prin sunete de cei din jurul său și poate rămâne permanent în stare de alertă, nesiguranță, confuzie. O dificultate de procesare auditivă îl pune pe copil în situația de a depune un efort considerabil să rămână atent, focusat pe ceea ce se întâmplă în clasă, filtrând ceea ce este important și relevant de restul stimulilor.

Elevul are nevoie de sistemul auditiv în clasă ca să:
- Înțeleagă și să urmeze cerințele
- Să interacționeze cu colegii
- Să participe la activitățile bazate pe sunete – să înțeleagă un text citit de altcineva, să asculte o poveste, o melodie.

Când sistemul auditiv al copilului este substimulat, putem vedea comportamente ca:
- Răspunde cu întârziere când este strigat
- Are nevoie de alte tipuri de stimulări pentru a i se capta atenția – de exemplu să fie atins pntru a reveni cu atenția spre ce se discută în clasă
- Omite părți din cerințe sau cere ca explicațiile să fie repetate
- Produce sunete sau fredonează încet melodii
- Pare uneori pierdut în spațiu
- Cere ca melodiile sau poveștile audio să fie date mai tare
- Vorbește neîntrebat
- Vorbește cu alți colegi în timpul orei
- Vorbește tare
- Folosește o voce monotonă

Când sistemul auditiv al copilului este suprastimulat, vedem:
- Își acoperă urechile când este gălăgie
- Este mai iritabil sau mai confuz în spațiile mai zgomotoase – de ex la cantină, pe hol sau în curtea școlii
- Rămâne într-o stare de alertă sau de activare după un sunet puternic, neașteptat – o sonerie, o alarmă
- Îi este dificil să se angajeze în conversații într-un grup mai mare
- Intră într-o stare de supraactivare în spațiile agglomerate, mai zgomotoase
- Produce sunete pentru a acoperi alte sunete din jur
- Cere celorlalți să facă mai puțină gălăgie
- Pare mereu în alertă, anticipând situații potential supărătoare din punct de vedere auditiv

Când dificultatea este una de discriminare auditivă:
- Copilul confundă cuvinte care sună asemănător atunci când le aude sau le pronunță
- Are o abilitate redusă de a își ajusta volumul vocii – de ex nu poate șopti sau vorbește prea încet
- Învață cu greutate un cântec nou
- Urmează cu dificultate instrucții formate din mai multe secvențe
- Solicită ca o cerință să fie repetată
- Se pierde într-o conversație cu mai multe persoane
- Se descurcă mai bine în activitățile 1 la 1 sau în grupuri mici
- Identifică greu sursa unui sunet
- Pare să fie mai atent în locuri liniștite – de ex în bibliotecă, nu și în spații mai gălăgioase
- Înțelege mai greu conceptele prezentate doar oral
- Diferențiază mai greu sunete similare

Haideți să vedem în continuare în ce mod este implicat la școală sistemul vestibular

Ne putem imagina sistemul vestibular ca un GPS al corpului. Așa cum GPS-ul mașinii ne ajută să găsim drumul, sistemul vestibular realizează conectarea dintre sistemul nervos și corp pentru a-l orienta în spațiu. Acest sistem ne ghidează mișcările, ne spune când trebuie să încetinim sau să creștem viteza, ne semnalizează să rămânem pe o direcție și să nu facem ceva riscant, ne arată care este ruta cea mai eficientă. Fără această conectare dintre sistemul vestibular și corp ne-am simți pierduți, fără control, nu am ști cum sau încotro să ne mișcăm. Toate celelalte senzații sunt procesate în raport cu acest sistem de bază. Drept urmare, și în procesul de învățare sau în celelalte activități din clasă, el joacă un rol esențial.

Elevul are nevoie de sistemul vestibular în clasă ca să:
- Stea așezat în bancă
- Să fie atent
- Să se miște cu sens în clasă, să înțeleagă spațiul și să participe la activitățile care presupun mișcare, în ore și în pauze
- Să scrie și să citească
- Să înțeleagă modul cum se poziționează sau se mișcă ceilalți din jur și să se mențină în siguranță.

Când sistemul vestibular al copilului este substimulat, vedem că:
- Își schimbă constant poziția pe scaun sau când e așezat pe podea
- Nu poate sta într-un loc, nu poate rămâne în rând cu ceilalți copii
- Se sprijină de obiecte sau preferă să se întindă
- Nu estimează riscurile când se joacă în pauză
- Se dezechilibrează, pare neîndemânatic
- Mișcările lui sunt necoordonate
- Pare lipsit de vlagă, cu un tonus scăzut
- Obosește repede
- Sare frecvent de pe obiecte
- Își menține cu dificultate atenția, mai ales în activitățile statice
- Coordonarea ochi-mână este deficitară – îi este greu să prindă o minge sau să scrie.

Când sistemul vestibular al copilului este suprastimulat:
- Acesta preferă activitățile sedentare
- Este foarte deranjat dacă un alt copil îl impinge, mai ales din spate
- Este foarte precaut când urcă scări, se ține de balustradă
- Evită leagănele sau toboganul
- Se ține de persoane sau de obiecte
- Evită să stea pe suprafețe instabile
- Devine confuz sau deranjat la activitățile de mișcare
- Are nevoie să își simtă tălpile pe pământ tot timpul
- Merge încet când este într-un spațiu aglomerat.

Când discriminarea este deficitară:
- Copilul poate cădea de pe scaun
- Își găsește puncte de sprijin lateral sau în spate când trebuie să stea așezat pe podea
- Se împiedică atunci când urcă scările
- Cade mai frecvent decât ceilalți copii
- Își menține greu echilibrul, mai ales dacă ține ochii închiși
- Este confuz cu privire la poziția sa în spațiu
- Când ține ochii închiși nu își orientează corect capul spre persoana cu care comunică
- Se dezorientează repede
Atunci când observăm astfel de semnale, este important să luăm în considerare o dificultate senzorială a copilului.

Să vorbim în continuare despre sistemul tactil

A avea o stare de confort și siguranță fizică în preajma altor oameni depinde mult de modul în care procesăm informația tactilă. Sistemul tactil oferă o fundație pentru capacitatea noastră de a explora mediul, de a relaționa și de a folosi obiectele din jur. Copiii pot experimenta unele experiențe tactile de la școală ca fiind liniștitoare, iar pe altele deranjante sau chiar copleșitoare. Unor copii le place să stea în apropierea celorlalți, vor fi atrași să atingă tot ce este în jurul lor, alții preferă ca nimeni să nu intre în spațiul lor personal, și ezită să folosească unele obiecte sau să participe la unele activități. Procesarea informației tactile impactează învățarea și autoreglarea în multe moduri.

Elevul folosește sistemul tactil atunci când:
- Scrie și deci ține în mână creionul sau stiloul – iar această atingere trebuie să fie pe de o parte confortabilă, pe de altă parte să îl ajute pe copil să mânuiască instrumentul de scris corect
- Stă alături de colegii săi păstrând o distanță potrivită
- Participă la orele de arte plastice sau alte activități care presupun atingerea unor texturi
- Folosește ustensile pt a scrie sau în alte activități

Când sistemul tactil al copilului este substimulat, vom vedea cum, în mod repetat, caută să atingă suprafețe sau lucruri
- Bagă lucruri în gură
- Se apropie prea mult de alți copii
- Vrea să îmbrățișeze sau să atingă frecvent alți copii
- Ține frecvent obiecte în mână sau se joacă frecvent cu obiecte (cu pixul, cu radiera etc)
- Își pune o șuviță de păr în gură sau își roade unghiile
- Pare că nu a observat că s-a murdărit, că hainele nu îi sunt așezate corect, părul îi intră în ochi sau chiar că s-a lovit.

Când sistemul tactil este suprastimulat, putem vedea că, de exemplu:
- Copilul dorește să se spele pe mâini frecvent
- Apucă obiecte sau atinge texturi cu vârful degetelor
- Manifestă disconfort când stă aproape de alți colegi, de exemplu când stă în șir și un alt coleg este în spatele lui, foarte aproape
- De aceea preferă să stea primul sau ultimul în șir dar de multe ori stă chiar în afara șirului
- Evită să stea în mijlocul unui grup de copii
- Nu îi place să stea așezat pe covor sau pare neastâmpărat în timpul acestor activități
- Se retrage atunci când cineva îl atinge, vrea să îl ia de mână sau să îl îmbrățișeze
- Refuză unele activități care presupun folosirea texturilor, mai ales a celor mai lipicioase
- Atinge multe lucruri sau suprafețe dar refuză să fie atins
- Își rearanjează frecvent hainele sau încălțămintea, pentru ca atingerea lor să fie un pic mai ușor de tolerat
- Încearcă să controleze interacțiunea cu ceilalți copii și să stabilească el regulile jocului astfel încât să evite posibilitatea de a fi atins

Când sistemul tactil nu discriminează corect stimularea:
- Fie copilul atinge repetat aceeași textură pentru a înțelege mai bine ce fel de textură este
- Nu poate găsi un obiect de care are nevoie în ghiozdan sau în dulap doar pipăind obiectele, fără a le scoate pe toate și a se uita la ele
- Numără pe degete cu dificultate
- Ține incorect instrumentele de scris, pensula, foarfeca sau alte ustensile
- Are dificultăți în activitățile care presupun motricitate fină – să incheie nasturii, fermoarul, să lege șireturi, să taie sau să dezlipească scotch-ul
- Are dificultăți să identifice o parte a corpului pe care a fost atins, fără să vadă
- Se bazează foarte mult pe simțul vizual când realizează astfel de activități

Să trecem mai departe la sistemul proprioceptiv

Acest sistem ne ajută să înțelegem unde se află propriul corp în spațiu și cum să îl mișcăm. Capacitatea copilului de a se orienta în clasă, în școală și în curtea școlii depinde de buna funcționare a acestui sistem.
În plus, sistemul proprioceptiv îl ajută pe copil în clasă să:
- Stea așezat pe scaun și în același timp să fie atent la activități
- Să scrie, folosind o forță potrivită – nici prea mare, nici prea mică – pentru a ține creionul și a apăsa pe hârtie, să știe ce mișcări să planifice și să realizeze pentru a scrie literele sau cifrele
- Să se joace în pauză, să alerge sau să acceseze echipamentele din curtea școlii
- Să își planifice activitățile
- Să realizeze activitățile sportive.

Când sistemul proprioceptiv al copilului este substimulat, putem vedea:
- Cum acesta se prelinge pe scaun sau pe jos în activitățile în care trebuie să stea așezat
- Sare și țopăie frecvent
- I se pare amuzant să se lovească de obiecte sau de persoane
- Se agață, se cațără sau atârnă de obiecte sau chiar de persoane
- Caută să îmbrățișeze sau să se preseze de lucruri
- Apasă tare când scrie și scrie dezordonat
- Strică instrumentele de scris sau alte rechizite, când le folosește
- Obosește repede
- Pare neîndemnatic și nu estimează riscurile
- Preferă jocuri care îi antrenează motricitatea grosieră, nu și pe cea fină
- Se fâțâie sau mișcă frecvent picioarele
- Mestecă lucruri – creioane, radiere, haine, roade unghiile

Când copilul nu poate discrimina din punct de vedere proprioceptiv stimularea
- poate cădea de pe scaun pentru că nu își poate ajusta postura,
- se poate împiedica frecvent de obiecte sau se poate lovi de ele
- nu folosește forța potrivită pentru a împinge, trage, prinde sau arunca obiecte
- apasă prea tare sau prea încet când scrie (sau ambele)
- nu înțelege unde îi este corpul în spațiu

Sistemele olfactiv, gustativ și interocepția joacă mai degrabă un rol indirect în învățare și adaptarea la școală, dar influențează și ele nivelul general de autoreglare.

Atunci când identificăm semnale ca cele de mai sus, primul pas este să le interpretăm corect, ca semnale ale unor dificultăți senzoriale. Din păcate, de cele mai multe ori ele sunt interpretate fie ca lipsă de motivație sau implicare din partea copilului, ca neatenție, fie ca opoziționism, indisciplină, comportament indezirabil. Am ales să dedic cea mai are parte a webinarului descrierii semnalelor care ne arată posibile dificultăți senzoriale, tocmai pentru a schimba această perspectivă. Înțelegând mai corect cauza comportamentelor observate la copii, putem găsi metodele potrivite pentru a-i sprijini.

Chiar și atunci când suntem conștienți că există niște dificultăți senzoriale care l-ar putea împiedica pe copil să funcționeze și să participe, nu înseamnă că este ușor să realizăm acele adaptări de care are nevoie cu adevărat copilul. De cele mai multe ori, doar o evaluare specifică a modului în care copilul procesează informația senzorială poate ajuta la identificarea setului specific de metode de adaptare a contextului și cerințelor școlare.

Vom prezenta în continuare 2 dificultăți senzoriomotorii care apar foarte frecvent la școală, la copiii cu dezvoltare atipică și nu numai, semnalizate de profesori , de părinți sau însoțitori, și pe care le-am întâlnit foarte frecvent la copiii pe care i-am evaluat din punct de vedere senzorial.
Este vorba despre dificultățile legate de controlul posturii și praxis
Fără stabilitate posturală și răspunsuri posturale corecte, elevul se poate focaliza atât de mult pe menținerea unei poziții stabile pe scaun, încât nu mai poate fi atent la lecție și la cerințele profesorului. Activități pe care le poate realiza fără probleme în alt context, devin dificile. Stabilitatea posturală ne dă încrederea în abilitatea de a ne mișca sau menține corpul fără a cădea sau abilitatea de a ne mișca separat părți diferite ale corpului, fără ca asta să ne destabilizeze.

Praxisul este abilitatea de a gândi, planifica motor și executa o activitate motorie. Praxisul necesită un nivel ridicat de atenție și implicare cognitivă, dar acestea devin automate o dată cu exersarea.

Controlul postural și praxisul sunt 2 abilități care necesită integrarea sistemelor vestibular, proprioceptiv și tactil. Relația complexă dintre aceste sisteme ne permite să ne bazăm pe harta mentală a propriului corp pentru a realiza acțiuni diferite și a ne ajusta poziția în același timp. Mai exact să putem face lucruri cunoscute fără să ne gândim, fără un efort conștient. Asta eliberează mintea pentru a se angaja în ale activități mai solicitante, în același timp. La școală, copilul se confruntă permanent cu situația în care trebuie simultan să își controleze postura, să folosească praxisul și să realizeze cerințe academice solicitante.

Copiii au nevoie de cele 2 abilități senzoriomotorii la școală atunci când:
- Trebuie să rămână așezați în bancă pe tot parcursul orei și să fie atenți la cerințe
- Când scriu – stabilitatea posturală îi ajută să rămână în poziția corectă și sprijină stabilitatea umărului, a încheieturilor și a degetelor pentru a conduce creionul pe hârtie
- Când trebuie să își organizeze materialele și ideile, să realizeze sarcini cu mai multe secvențe, să ducă la capăt mai multe cerințe, să creeze un text cu o idee unitară.
- Nevoia de control postural și praxis este ridicată de asemenea în pauze sau în orele care presupun mișcare.

Când un copil se luptă cu dificultatea de control al posturii, vom vedea:
- Dificultatea acestuia de a rămâne așezat pe scaun
- Vedem că obosește repede în activitățile școlare
- Se prelinge pe scaun, se fâțâie, caută puncte de sprijin
- Se plânge că activitățile de scris și citit sunt grele
- Stă în poziția W pe podea
- Se mișcă frecvent când ar trebui să stea în șir
- Nu reușește să stea în picioare fără să se miște

La acestea, dificultățile legate de praxis adaugă:
- Nesiguranță în realizarea activităților noi
- Preferința față de activități cunoscute, pe care să le tot repete
- Frustrare în activitățile de mișcare, mai ales cele complexe
- Neîndemânare, mișcări necoordonate și ineficiente
- Încredere redusă în sine, reziliență scăzută
- Organizare deficitară a spațiului propriu
- Dificultatea de a explica ce dorește să facă
- Timp ridicat necesar începerii unei activități
- Dificultăți în sarcinile cu mai mulți pași
- Solicitarea frecventă a sprijinului

Nu este suficient să cerem unui copil cu dificultatea de control postural să stea frumos pe scaun, să nu se fâțâie, să nu se ridice. Dacă ar putea, ar face acest lucru. Este important să îl sprijinim prin mai multe metode.
Pentru a-l ajuta să gestioneze mai ușor stimularea simultană în clasă, în pauze copilul poate fi implicat în câteva activități senzoriale care îl liniștesc/organizează: activități care presupun stimularea proprioceptivă (genuflexiuni, mersul piticului, ridicat, tras/împins obiecte – de exemplu să ajute la mutarea meselor și scaunelor, să aducă un bidon de apă pentru flori etc sau alte activități firești în acel context, care să presupună stimularea musculaturii și a articulațiilor), activități vestibulare: să se aplece pentru a lua obiecte de pe jos, să sară, să facă câteva mișcări de gimnastică cu depășirea liniei mediane (ducerea mâinii drepte pe vârful piciorului stâng și invers, picior drept în stânga și invers, să deseneze pe tablă semnul infinit ∞, și așa mai departe.

Unele activități pot fi realizate și în timpul orei. Activitățile alese:
- Au sens în context: duce un scaun, aduce o cutie cu jucării, pune/ia pe un raft sus niște cărți, rulează un covor pentru o activitate, adună obiecte de pe jos, șterge tabla în partea de sus, realizând extensia corpului, împarte fișe, creioane, duce ceva la gunoi, duce ceva la dulap etc.
- Sunt solicitate de dna învățătoare – care își menține autoritatea, și nu sunt introduse după ce copilul și-a pierdut atenția la sarcina propusă.
- Se monitorizează întâi timpul mediu în care copilul menține sarcina statică, și pornind de la acesta i se solicită o activitate care necesită ridicarea de pe scaun. Astfel, el are ocazia să își îndeplinească nevoia senzoriomotorie de mișcare dar face acest lucru în mod funcțional și controlat.
- Dacă se păstrează locul în bancă, se poate delimita pe podea un spațiu – un pătrat, lipind bandă adezivă, în care copilul are voie să se miște când simte nevoia de a se ridica de pe scaun.
- Cu ajutorul învățătoarei, copilul poate învăța să identifice momentele în care are nevoie de o pauză de mișcare, și să comunice acest lucru în mod funcțional. - Scaunul este ajustat astfel încât copilul să ajungă cu tălpile pe podea, sau i se pune o cutie sau o carte pe podea, pe care să își sprijine tălpile.

Până la îmbunătățirea abilității de menținere a controlului postural, chiar dacă elevul reușește să rămână așezat mai mult timp este de așteptat ca atenția și motivația lui față de activitatea din clasă să fie mai reduse, resursele lui fiind îndreptate spre menținerea posturii.

În cazul în care copilul se confruntă cu dificultăți legate de praxis, este important să:
- Îl implicăm cât mai des în activități de tip heavy work – activități în care să împingă, tragă obiecte, să sară, înainte de a sta prea mult pe scaun
- Îi oferim suport vizual în activități
- Spargem activitățile complexe în etape
- Îi cerem copilului să repete verbal cerințele astfel încât să ne asigurăm că le-a înțeles
- Îi cerem să găsească asemănări între activitatea propuse și una cunoscută
- Îi oferim mai multe opțiuni dintre care să aleagă, dacă este posibil
- Realizăm împreună un desen sau o hartă simplificată a activităților care urmează - Îi oferim exemple despre cum arată banca lui bine organizată și dulapul ordonat, pentru a avea un punct de referință
- Modelăm ce are de făcut, nu doar explicăm verbal
- Îl punem pe copil în situația de a folosi în moduri noi obiecte familiare sau de a realiza diferit o activitate obișnuită
- Stabilim pauze când este nevoie pentru ca elevul să se regrupeze, cunoscându-i limitele.

Câteva principii generale pot fi folosite cu toți copiii, dar în special cu cei care au nevoie de sprijin suplimentar pentru a naviga mai ușor în spațiul școlar și a face față cerințelor școlare:
1. Rutina îl ajută pe copil să știe la ce să se aștepte. Atât înainte cât și după ore, copiii au nevoie de sprijin în autoreglare, pentru a putea aloca resursele de atenție, cognitive, emoționale spre cerințele academice. Și în timpul orelor rutina aduce un plus de siguranță și predictibilitate în așteptări și în comportamentul copiilor. Ea ajută în autoreglare și în stabilirea unui nivel de activare potrivit, suficient de calm dar alert, pentru a învăța. Rutina încurajează de asemenea respectarea limitelor comportamentale și oferă o structură de care copiii au nevoie pentru a funcționa, coopera, participa în ore.

2. Mișcarea este un alt ingredient esențial al atenției, receptivității și participării în clasă, pentru toți copiii. Folosiți mișcarea în diferite moduri în timpul orelor – fie lăsând copiii să se ridice din bancă, în limite stabilite clar de la început, fie introducând momente de mișcare în timpul unei ore. Făcând asta, activați sistemul vestibular care este implicat în organizarea atenției și a nivelului potrivit de activare. Restricționarea mișcării pe parcursul unei ore întregi duce la scăderea atenției, foit, scăderea motivației și dezorganizare. Studiile arată că, prin includerea oportunităților de mișcare în ore, atenția copiilor crește, se îmbunătățesc rezultatele academice și comportamentul, iar stresul copiilor este mai redus.
Iată câteva exemple de implicare a mișcării în activități:
- de exemplu, la ora de matematică, copiii dintr-o echipă sar de 4 ori, cei din altă echipă de 5 ori și trebuie să calculeze produsul celor 2 numere
- Unele activități la tablă (care nu presupun coordonare fină a mișcărilor) se realizează mai sus astfel încât copiii să întindă mult mâna pentru a ajunge. Și alte activități ce presupun întinderea brațelor și ridicarea pe vârfuri sunt utile (să ia ceva de pe un raft, să prindă pe panou o foaie).
- La orice oră putem introduce mersul până la tablă în diferite moduri: pe vârfuri, pe călcâie, în patrupedie, sărind ca broasca, mersul piticului, mersul elefantului (palmele și tălpile pe podea, cu genunchii întinși) etc.
- De asemenea, putem realiza un traseu cu obstacole – până la tablă, până la o fișă – de pildă sarcina de lucru este la capătului unui șir de scaune puse unul lângă altul, pe sub care trec copiii
- Copiii pot urca scări sau pot merge în pas de marș spre o altă încăpere – de exemplu spre bibliotecă sau spre sala de sport. În general, tranzițiile sunt momente potrivite pentru introducerea stimulării proprioceptive.

3. În afară de rutină și de momentele de mișcare, putem folosi sittingul alternativ – organizarea unora dintre activități în alte poziții în afară de cea așezat pe scaun. Copiii pot realiza activități în picioare – de exemplu lipind de perete fișele de lucru, întinși pe burtă sau așezați pe podea. Așa, solicităm în mod diferit postura copiilor și astfel încurajăm atenția și receptivitatea.

4. O idee foarte utilă este pauza la cerere – stabiliți ca regulă în clasă o modalitate prin care copiii pot semnaliza nevoia unei pauze. Pentru copiii cu dificultăți senzoriale dar și pentru alți copii, totalitatea cerințelor din clasă poate fi copleșitoare. Este o abilitate sănătoasă să cerem ajutorul atunci când ne simțim copleșiți. În primul rând, asta înseamnă că ne-am conștientizat starea și ne-am dat seama că avem un disconfort – ceea ce este importtant să facem cu toții. A ignora semnalele pe care ni le transmite propriul corp sau starea pe care o avem nu este de dorit. Puteți amenaja în clasă un loc de liniștire, în care orice copil să se poată retrage, pentru a se liniști, când simte nevoia.

5. Nivelul de activare, despre care am amintit anterior, este foarte important pentru motivația copiilor pentru învățare și pentru gradul în care sunt prezenți cu adevărat în ore, cooperează, comunică și răspund la cerințele academice. Nivelul potrivit de activare oferă copiilor de asemenea un sentiment al siguranței și conectării. Învățarea necesită un nivel de activare calm și alert, copiii nu trebuie să fie nici prea activați, energizați, nici prea lenți și lipsiți de tonus. Abilitatea de a ajusta acest nivel de activare este diferită de la un copil la altul și deseori într-o clasă se observă această dificultate la mai mulți copii. O metodă prin care ei pot fi sprijiniți să regleze nivelul de activare este prin implicarea în activități ce presupun stimulare proprioceptivă. Este util să organizăm astfel de activități proprioceptive ca rutine de grup, în momente-cheie ale zilei: dimineața, la începerea unei ore mai dificile , la începerea ultimei ore (când copiii sunt deja mai obosiți), în situații de așteptare, după pauza de masă sau atunci când observăm la mai mulți copii o formă de dezorganizare a nivelului de activare.

Putem organiza activități cu tot corpul
- Exerciții simple de gimnastică sau dans: genuflexiuni, sărituri pe loc, mișcări ale brațelor, ale capului, flotări la perete, stând în picioare sau așezați pe scaune, împingând mâinile în timp ce se țin de marginea scaunului
- Exerciții de ritm cu tot corpul
- Exerciții de tip start-stop – de exemplu statuile muzicale
- Putem face curățenie în clasă – ștergem bănci, măturăm, mutăm mesele și scaunele sau ridicăm scaunele pe masă pentru a da cu mopul pe podea
Mai putem realiza activități cu degetele – când rupem o foaie sau o îndoim, când ascuțim un creion, desfacem un dop sau un capac, apăsăm în plastilină sau desfacem o bandă scotch.
Putem apela și la activități pentru stimulare proprioceptivă la nivelul gurii, luând în considerare că mulți copii apelează la acest tip de stimulare pentru a se regla în timpul orelor. Putem sufla, fluiera, putem realiza diferite sunete cu gura sau putem bea apă cu paiul.

Toate ideile prezentate până acum au în centrul lor un singur obiectiv – să îl sprijine pe copil să se simtă în siguranță, competent și acceptat la școală. Atunci când luăm în considerare posibilele lui dificultăți senzoriale și adaptăm contextul la nevoile lui, copilul se poate simți astfel. Identificarea nevoilor senzoriale și găsirea unor metode de adaptare care să-l ajute pe copil să funcționeze la școală, sunt forme de respect față de individualitatea sa și un sprijin real. Sper ca aceste informații să fie de folos tuturor celor care interacționează la școală cu elevi cu dificultăți senzoriale dar și părinților și terapeuților care pregătesc copiii pentru începere școlii.

Obiectivul – copilul se simte în siguranță, competent și acceptat la școală
o Siguranță: sensibilități senzoriale, frici, emoții puternice
o Competent: care sunt punctele lui forte
o Acceptat – în ce măsură i se acceptă nevoile și sunt adoptate metode de adaptare și control? Nu doar se așteaptă ca el să găsească soluții pentru a face față cerințelor de la școală

Când avem de-a face cu un copil hiperactiv, primul gând este cum să-l ajutăm să se liniștească, cum să îl facem să stea mai mult pe loc, într-o activitate statică. Când consideră că cel mic este prea activat, adultul fie încearcă să îl implice în activități liniștitoare, fie, dimpotrivă, dorește să îl implice în activități care să-i ”consume energia”.
Din punct de vedere senzorial, înainte să căutăm o soluție, este esențial să identificăm cât mai exact cauza hiperactivității și a agitației copilului, pentru a stabili metodele cele mai potrivite de intervenție. Fără să facem asta, putem folosi metode cu care obținem exact efectul invers.
Una din posibilele cauze ale hiperactivității este căutarea senzorială. Copilul cu această dificultate caută frecvent stimularea pe unul sau mai multe sisteme senzoriale, prin diverse comportamente, deoarece prin activitățile obișnuite în care este implicat pare că nu își îndeplinește suficient nevoia de stimulare. Ceea ce este specific acestui tipar senzorial este faptul că, deși creierul înregistrează, uneori foarte repede stimularea, nevoia pare că nu a dispărut sau că revine imediat, copilul reluând comportamentele prin care caută stimularea respectivă, foarte repede. Pentru că accesează foarte frecvent stimulările, fără a avea timp să regleze și să organizeze informația astfel primită, copilul cu acest tipar senzorial ajunge repede să fie suprastimulat. Pe de o parte, îl vedem agitându-se pentru a accesa stimularea, pe de altă parte, atunci când este suprastimulat, copilul se agită și mai mult și îi este tot mai greu să se oprească. Metoda pe care o adoptă pentru a se regla este tot agitația, căutând parcă să găsească o formă de control în haosul pe care îl simte. Linia de demarcație între agitația prin care copilul caută stimularea și agitația prin care încearcă să regleze starea de suprastimulare este foarte fină și greu de identificat.
De multe ori adulții spun despre copii că sunt hiperactivi pentru că nu pot rămâne așezați pe scaun sau pe podea în activități statice. Acești copii se ridică frecvent, se fâțâie pe scaun, se mișcă, își mișcă picioarele sau se joacă permanent cu un obiect în mână. Atunci când fac efortul să rămână mai mult timp pe scaun nu mai sunt la fel de atenți iar performanța lor scade. Copilul pare neascultător și indisciplinat, iar metodele de a-l motiva să rămână pe scaun mai mult timp nu funcționează de multe ori. Unii copii chiar exprimă verbal dificultatea cu care se confruntă: ei chiar nu pot să rămână așezați chiar și atunci când încearcă. Este vorba despre o dificultate, și nu despre rea-voință sau indisciplină – este dificultatea de control al posturii.
Atunci când ne mișcăm, în special când ne modificăm poziția capului, sistemul vestibular transmite musculaturii corpului și în special mușchilor gâtului că este nevoie să se activeze pentru a ne menține postura și a nu cădea. Astfel, reglează împreună tonusul muscular necesar pentru a menține poziția dorită a capului și a corpului. Această abilitate, de control postural este esențial să funcționeze bine, în mod automat. Atunci când controlul postural este automatizat, nu consumăm resurse de atenție pentru a ne păstra stabilitatea atunci când suntem așezați, când stăm în picioare sau ne mișcăm.
O bună propriocepție împreună cu un simț tactil bine organizat și simțul vestibular care procesează corect mișcarea, integrează informațiile senzoriale pentru a construi o bună conștientizare a corpului. Toate mesajele senzoriale care ajung la creier formează împreună o imagine a corpului, și funcționează ca referință pentru sistemul nervos pentru a mișca în mod corect corpul. Când nu se întâmplă acest lucru în mod fluent și organizat, copilul încearcă să suplinească lipsa conștientizării propriului corp prin stimulări suplimentare, mai intense. De multe ori, apelează la mișcare și agitație pentru a-și da aceste informații suplimentare despre propriul corp: aleargă des, țopăie, se încordează, se trântește, calcă apăsat, bate în obiecte sau în propriul corp, își presează corpul de obiecte. Deci, uneori copilul poate fi hiperactiv pentru că nu-și simte bine corpul și a găsit acest mecanism care îl ajută.

Sistemul nervos are nevoie de o cantitate optimă de stimulare pentru a fi suficient de alert și gata pentru a răspunde solicitărilor momentului. Face acest lucru filtrând permanent stimulii cu care ne întâlnim. Fiecare dintre noi are un nivel optim de activare care ne permite să fim calmi dar alerți, să ne relaxăm sau să fim atenți când e nevoie. Când suntem subactivați ne simțim leneși, înceți, ne este greu să ne concentrăm, iar atunci când suntem supraactivați ne simțim copleșiți și anxioși. Pe parcusul unei zile putem trece prin ambele extreme, dar reușim, uneori inconștient, uneori conștient, să ne reglăm astfel încât să fim la nivelul potrivit de energie pentru activitatea în care suntem implicați sau care urmează.
Mulți copii cu dezvoltare atipică dar și unii copii cu dezvoltare tipică au dificultăți să realizeze acest lucru, să regleze nivelul de stimulare necesar nivelului optim de activare. Când sunt subactivați, pot căuta stimulare suplimentară, dar nu aproximează bine câtă stimulare suplimentară este necesară, și de multe ori nici care este cea mai potrivită. Fie ajung să se suprastimuleze, deci în extrema cealaltă, fie rămân într-o stare de lipsă de energie și par neinteresați, absenți, nemotivați, neatenți. La unii copii, vedem o permanentă dezorganizare și trecerea rapidă de la o extremă la alta în privința activării.

Autostimulările sunt comportamente repetitive sau stereotipe - mișcări repetitive ale corpului (fie ale întregului corp, fie ale unei părți a corpului), folosirea repetitivă a unui obiect, repetarea unor sunete, cuvinte sau fraze.
Autostimulările reprezintă unul dintre criteriile de diagnosticare ale autismului. Pentru că apar și la alte persoane, se consideră un semnal al tulburării de spectru autist dacă provoacă afectare clinică semnificativă în domeniile importante de funcționare din momentul actual.

La copiii cu autism, cele mai des întâlnite exemple de autostimulări sunt fluturarea mâinilor, mersul pe vârfuri – autostimulări care au devenit ca niște embleme pentru autism, învârtitul corpului sau al obiectelor, legănatul, producerea de sunete. De multe ori aceste comportamente sunt cele mai atractive pentru copil, cele pe care pare să le aleagă cel mai frecvent când are ocazia, cele care par să îi aducă cel mai mult confortul. Pe de altă parte, sunt comportamentele care par să îl îndepărteze cel mai mult de ceilalți sau de activitățile obișnuite. De multe ori, la întrebarea legată de Cum se joacă copilul, sau ce preferă să facă – adulții răspund printr-o listă de autostimulări.

Cu toții avem autostimulări – fie ne bâțâim piciorul când stăm pe scaun, ne jucăm cu o șuviță de păr, ne pocnim degetele sau ne roadem unghiile - atunci când așteptăm ceva, când ne concentrăm, ne plictisim sau suntem stresați. Comportamentele repetitive ne oferă niște senzații care ne ajută, într-un fel sau altul, în aceste situații. Nu apelăm la ele în mod conștient. Cumva, sistemul nostru nervos apelează la ceva ce-i este de folos. Toate exemplele date sunt considerate acceptabile social și niciuna dintre persoanele cu dezvoltare tipică nu se îngrijorează de existența lor. Spre deosebire de persoanele cu autism, atunci când observăm că ceilalți sunt deranjați de comportamentul nostru, când vedem că nu ne mai ajută acel comportament, când am ieșit din situația stresantă sau când pur și simplu ne observăm pe noi înșine făcând acel comportament, ne putem opri. Putem funcționa în lipsa acelui comportament, el nu ne împiedică să facem ceea ce ne dorim. De asemenea, comportamentul la care apelăm nu implică riscuri pentru noi sau pentru alte persoane.

Persoanele cu autism înalt funcțional descriu de multe ori autostimulările ca fiind ceva fără de care se simt pierdute, ca ceva de care au mare nevoie, chiar ca pe un prieten bun. La acest nivel de dezvoltare, unele persoane cu autism pot ajunge la a conștientiza și controla într-o măsură mai mare sau mai mică autostimulările. Însă, când este vorba de un copil mai mic sau când gradul de afectare al persoanei cu autism este sever, observăm o dificultate mult mai mare de a de a se opri, de a identifica riscurile asociate, de a conștientiza impactul autostimulărilor asupra sa sau asupra altor persoane, sau intervalul de timp în care s-a angajat în stereotipii.

Nu există terapie dedicată persoanelor cu autism care să nu aibă în vedere sprijinirea persoanelor cu autism în privința autostimulărilor. De multe ori, primul lucru la care ne referim atunci când vorbim despre autism sunt autostimulările. Aspectul cel mai îngrijorător pentru majoritatea adulților, alături de dificultățile de folosire a limbajului, este de cele mai multe ori prezența autostimulărilor. Fie că ele sunt foarte vizibile, că atrag cel mai mult atenția, fie că îl împiedică cel mai mult pe copil să fie prezent și atent la altceva, fie că pot provoca vătămări copilului sau altor persoane, fie că este perceput ca cel mai mare obstacol în care acceptării și integrării sociale copilului cu autism – toate acestea sunt motive pertinente de îngrijorare și motivul pentru care lumea științifică tot caută răspunsuri și soluții. Întrebarea dacă să ne propunem sau nu stoparea autostimulărilor este una care provoacă, de ani de zile, multe dezbateri și considerații etice. În webinarul de azi nu voi dezbate dacă să încercăm să oprim autostimulările, și nici nu voi veni cu argumente pro sau contra acestui obiectiv. Ceea ce vă propun este o altă perspectivă, și anume care sunt modurile prin care îl putem sprijini pe copilul care are autostimulări, înțelegând semnalele pe care ni le transmit acestea. Nici un comportament al copilului nu apare degeaba, ci este un semnal pentru o nevoie.

Ce ne pot semnaliza autostimulările? Pentru a găsi acest răspuns, trebuie să trecem în revistă motivele pentru care copiii se angajează cel mai frecvent în autostimulări. Nu este ușor să facem asta, dar un prim pas poate fi să ne analizăm propriile comportamente de autostimulare, momentele în care le folosim și modul în care ne influențează starea. De exemplu, mestecăm gumă mult după ce nu-i mai simțim gustul, acesta fiind un comportament la care apelăm când suntem stresați sau foarte activați sau, din contra, când vrem să ne energizăm pentru o activitate. Facem asta datorită efectului organizator pentru sistemul nervos pe care îl are acest comportament care presupune stimulare proprioceptivă.

Ce fel de autostimulări folosiți pentru a vă calma sau pentru a vă energiza când aveți nevoie? Ce faceți de exemplu când aveți de citit mult pentru un examen sau când trebuie să pregătiți un material scris într-un timp scurt? Unii dintre noi se concentrează mai bine când își pun muzică ritmată sau ronțăie ceva în timp ce realizează astfel de activități, când deschid geamul sau fac pauze de mișcare. Alții au nevoie de mai multă liniște pentru a găsi nivelul optim de activare pentru a se concentra sau ascultă o muzică relaxantă.
Cu cât înțelegem mai bine propriul mod de a ne autoregla și legătura dintre autostimulările noastre și nevoile sistemului nervos, cu atât vom putea căpăta o înțelegere mai bună a comportamentelor copiilor noștri. Această înțelegere va putea să ne ghideze spre metodele cele mai potrivite de a interveni. Din păcate, de prea multe ori adulții încearcă să intervină înainte de a-și explica un comportament al copilului.

Haideți să vedem în continuare cele mai des întâlnite motive pentru care un copil se angajează în autostimulări:
1. Un prim motiv este pentru a accesa stimularea de care are nevoie. Atunci când copilul are unul dintre sistemele senzoriale hiporeactiv, are nevoie de mai multă stimulare pentru ca respectivul sistem să fie organizat. Activitățile de zi cu zi nu îi oferă suficientă stimulare sau, mai probabil, copilul nu interpretează corect informațiile senzoriale oferite de aceste activități astfel încât nevoia lui de stimulare să fie îndeplinită. Când se angajează în comportamente prin care își oferă stimularea, copilul caută de fapt să echilibreze respectivul sistem senzorial. Pentru copil, comportamentul are sens. Să îl oprim să facă asta fără a pune altceva în loc înseamnă să menținem dezechilibrul sistemului senzorial. După ce primește stimularea suplimentară, copilul poate fi mai atent, mai receptiv, mai prezent și mai liniștit. În alte situații, copilul caută foarte intens stimularea respectivă și, deși cantitatea de stimulare este foarte mare, continuă să o caute, ajungând la suprastimulare. În acest caz, vorbim de o altă dificultate de modulare senzorială – și anume căutarea senzorială. Nu puține sunt situațiile când comportamentul repetitiv al copilului îi depășește capacitatea de procesare senzorială și îl copleșește. Cu toate acestea, nu se poate opri și se suprastimulează. Granița dintre momentul în care comportamentul i-a adus o stimulare benefică și momentul în care a fost prea mult este greu de identificat, aducând o dificultate în plus în autoreglare.
De exemplu, copilul atinge în mod repetat suprafețele pe lângă care trece, sau privește în mod repetat obiecte care se mișcă, sau le pune el în mișcare – învârte sau flutură obiecte. Prin astfel de comportamente repetitive, copilul își oferă o stimulare de care are nevoie pentru a-și umple vasul respectivului sistem senzorial.

2. Un al doilea motiv pentru care copilul poate apela la o autostiulare este pentru a gestiona suprastimularea. Comportamentul repetitiv care este în controlul său îl poate ajuta să facă față dezorganizării care vine o dată cu suprastimularea. De exemplu, vedem frecvent copiii autostimulându-se atunci când sunt expuși la ecrane – activitate care de cele mai multe ori îi suprastimulează. În alte situații, mai puțin evidente, apariția autostimulării sau creșterea frecvenței comportamentului repetitiv este chiar un semnal al suprastimulării și ne poate ajuta să înțelegem că activitatea în care este angajat copilul sau contextul în care se află este prea mult pentru el și îi depășește capacitatea de modulare.

3. În al treilea rând, autostimulările pot fi implicate în reglarea nivelului de activare
- Atunci când copilul se simte prea moale, lipsit de energie, lent în raport cu cerințele activității pe care o are de realizat, se poate implica într-o autostimulare care îi crește nivelul de activare: începe să se fâțâie pe scaun, bagă ceva în gură, scoate sunete, vorbește neîntrebat, roade unghiile sau creionul. De cele mai multe ori mișcarea este o stimulare care ne ajută pe toți să ne energizăm pentru că angrenează sistemul vestibular dar și pe cel proprioceptiv, implicate în reglarea nivelului de activare.
- Când copilul este prea activ, agitat, haotic, autostimularea poate aduce ritmul și doza de control asupra stimulării, care să reducă nivelul de activare.
- Putem să ne dăm seama de rolul autostimulării în aceste cazuri, urmărind cum se modifică starea copilului, ca urmare a angajării în comportamentul repetitiv. Copilul devine mai alert, mai motivat să se implice în activitate, sau este mai liniștit, mai calm?
Autostimulările oferă stimulări ritmice care sunt în controlul copilului. De multe ori, intensitatea sau frecvența comportamentului repetitiv (chiar dacă vorbim de același comportament) sunt diferite atunci când copilul le folosește pentru a crește sau pentru a scădea nivelul de activare. Prin observație atentă, pe tot parcursul zilei, putem observa aceste lucruri, în timp.

4. În alte cazuri, copilul își pune corpul în mișcare, prin comportamente repetitive, pentru a se conecta cu propriul corp, a-l simți mai bine. Pentru că nu se poate baza pe semnalele oferite de către corpul său în acțiunile obișnuite, are nevoie de acest tip de mișcări repetitive pentru a și-l conștientiza. Foarte mulți copii cu autism au această dificultate, datorată organizării precare a sistemelor senzoriale de bază. Când nu ne simțim propriul corp, avem nevoie de stimuli suplimentari pentru a înțelege ce să facem cu el, cum să îl coordonăm, cum să ne mișcăm mâinile, picioarele sau cum să ne modificăm poziția ca să facem o acțiune. Prin aceste comportamente obținem , pe de o parte, un feedback din partea corpului, pe de altă parte, un feedback din partea mediului. Deconectarea de propriul corp este foarte legată cu deconectarea de ceilalți și de spațiul din jur. Pentru mulți copii, comportamentele repetitive sunt modalitatea principală de a se conecta cu ei înșiși și cu lumea, o componentă importantă a modului cum pot înțelege și experimenta lumea și o componentă a propriei individualități.
Când tropăie, își trag picioarele pe podea, bat din palme, flutură încheieturile, se încordează, produc sunete, sau când ating suprafețe, bat în obiecte, miros obiecte – copiii doresc să obțină informații despre corpul propriu și despre spațiul din jur.

5. Un alt motiv pentru care copilul apelează la autostimulare este pentru că astfel controlează stimularea venită din exterior, care este prea copleșitoare. De multe ori, copilul cu o formă de hiperreactivitate senzorială apelează la un comportament repetitiv ca formă de a reduce sau acoperi cumva stimularea din exterior, fie un stimul prezent, fie unul care ar putea apărea. Este ca o formă de apărare împotriva unei amenințări dată de o senzație dificil de dus, pe care nu știe cum să o gestioneze altfel. Putem vedea copii care țin frecvent în mână obiecte cunoscute, preferate, mai ales când pleacă de acasă - astfel încât să nu atingă sau să fie atinși de altceva necunoscut, pe neașteptate, pe o zonă a corpului bogată în receptori tactili. Sau, vedem copii care emit sunete frecvent sau repetă fragmente din cântece cunoscute, pentru a acoperi alte sunete care pot apărea oricând în exterior și îi pot speria. Din păcate, această formă de protecție îi îndepărtează nu numai de stimulii percepuți ca amenințători, ci și de stimulii relevanți și importanți, spre care ar trebui să își îndrepte atenția – de exemplu vorbele pe care i le adresează cineva.

6. Copilul poate apela la autostimulări ca să controleze emoțiile care-l copleșesc – fie emoții pozitive, fie negative. Foarte frecvent, copiii găsesc copleșitoare emoțiile puternice și nu au mecanisme potrivite de autoreglare a acestora. Sistemul lor nervos este dat peste cap la entuziasm sau la frustrare. Neștiind ce să facă cu aceste emoții, de multe ori neputând să le exprime, copilul apelează totuși la o soluție pentru a se regla cumva – autostimularea. Comportamentul repetitiv, care este în controlul său, îl ajută să depășească starea de copleșire – de multe ori vedem copii care țopăie și flutură mânuțele la entuziasm, se încordează, merg pe vârfuri, bat în obiecte sau în propriul corp. Și stresul provocat de cerințe mai ridicate față de ceea ce poate în acel moment copilul (fie cerințe din partea adulților, fie alte solicitări ale mediului, interacțiunile, programul, oboseala, drumurile zilnice, schimbările în rutină șamd) este gestionat de multe ori cu ajutorul autostimulărilor. Repetarea comportamentului cunoscut reduce nivelul hormonilor de stres și îl ajută pe copil să se simtă mai în siguranță și în control.

7. Nu în ultimul rând, copilul poate pur și simplu căuta senzația care îi face plăcere, care îl ajută să se simtă bine. Comportamentul repetitiv determină descărcări hormonale de care sistemul nervos are nevoie, greu de obținut prin alte activități, iar copilul se angajează tot mai frecvent în respectivul comportament.

8. Analizând cu multă atenție situațiile în care apar autostimulările, nu de puține ori observăm că sunt mai multe motive (dintre cele descrise până acum) pentru care copilul apelează la autostimulări. Fie prin comportamente diferite, fie chiar prin același comportament. Este esențial să punem pe hârtie toate aceste motive, pentru a ști ce semnalizează de fapt ele. Este unul din motivele pentru care, de multe ori, încercarea de a stopa sau a redirecționa comportamentul, neînsoțită de alte metode, nu are un rezultat pe termen lung. Nu o dată am auzit adulți spunând că după ce copilul a ”scăpat” de o autostimulare, a apărut alta.

Pornind de la situațiile enumerate mai sus, putem trage concluzii legate de diferitele funcții ale autostimulărilor:
- În primul caz, când copilul caută stimularea pe un sistem senzorial, funcția autostimulării este organizarea acelui sistem senzorial. Ceea ce ne semnalizează autostimularea este nevoia de a organiza acest sistem, iar terapia de integrare senzorială ne oferă multe metode pentru a face asta. Cu cât sistemul respectiv va fi mai bine organizat, cu atât copilul va avea tot mai puțină nevoie să caute singur, în mod disfuncțional, stimularea.
- Când copilul apelează la autostimulări în momentele în care este suprastimulat, trebuie să înțelegem că nu are alte metode de a se regla. Ca adult, pot veni cu niște soluții în acest sens, fie să îl ajut să ajungă cât mai rar la suprastimulare, limitând stimularea care știu că îl copleșește, fie să îl ajut să regleze mai bine această stare, cu ajutorul meu, până când va putea face singur asta. Este foarte important să identific momentele în care copilul este suprastimulat și să monitorizez situațiile în care apare suprastimularea. Abia apoi voi putea interveni făcând modificări în tipul activităților, durata lor, ordinea lor, momentele cele mai potrivite în care să le programez, și astfel îl voi sprijini pe copil cel mai bine în primă fază. După ce s-a suprastimulat, copilului îi este foarte greu să se oprească, să își controleze corpul, să se regleze. Îi e greu de asemenea să se oprească atunci când adultul i-o cere, iar frustrarea și opoziția apar adesea.
A-i oferi sprijin pentru a se regla înseamnă în primul rând a prelua controlul asupra acestui proces, copilul nu poate să facă singur asta. Oprind activitatea care știu că de obicei îl suprastimulează, sau făcând pauze în care copilul să apuce să proceseze și să stabilizeze informațiile senzoriale, îl învăț primii pași în autoreglare.
- Când autostimularea îl ajută pe copil în găsirea unui nivel optim de activare, deci îl aduce fie din starea de lipsă de energie, fie din cea de agitație, spre starea de energie potrivită pentru momentul și activitatea în care este implicat, înțeleg că funcția comportamentului repetitiv este una reglatoare. Copilul nu are alte abilități, mai potrivite, să facă asta, și trebuie să le învețe.
- Când copilul apelează la autostimulări pentru că nu își simte propriul corp și are nevoie de informații senzoriale suplimentare în acest sens, ceea ce îmi transmite comportamentul lui este dificultatea de conștientizare a propriului corp. Principiul găsit în mod intuitiv de copil este bun – cu adevărat are nevoie de mai multă informație pentru a-și simți mai bine corpul, trebuie doar să învețe alte metode, mai potrivite, prin care să facă asta. Terapia de integrare senzorială oferă metodele prin care copilul poate ajunge să își conștientizeze propriul corp.
- Cum să gestioneze emoțiile puternice și stresul este o provocare pentru orice copil, cu atât mai mult pentru un copil cu dificultăți de dezvoltare. Pentru că abilitățile cognitive, emoționale, sociale la care poate apela sunt de multe ori limitate, copilul apelează la comportamentele care îi sunt la îndemână. Cu toții avem manifestări comportamentale la emoții puternice, care ne ajută să le facem față. Autostimulările care apar în aceste situații ne semnalizează că e nevoie să îl învăț pe copil câteva metode de a gestiona emoțiile puternice.
- Când copilul folosește autostimularea pentru a bloca alte stimulări pe care le anticipează ca amenințătoare, înțeleg că nu are alte metode prin care să facă față unui stimul neplăcut sau se confruntă cu anxietatea că acel stimul ar putea apărea oricând. Copilul nu se simte sigur pe propria capacitate de a face față unei astfel de posibile amenințări – un sunet neplăcut, o atingere neplăcută – și găsește o soluție. Ceea ce are nevoie de fapt este de sprijin prin care să învețe cum să gestioneze disconfortul atunci când se întâlnește cu el și metode prin care să ajungă să se simtă în siguranță, să se simtă în control asupra lucrurilor, să aibă încredere că poate să găsească soluții sau că primește ajutor din partea adultului când are nevoie.
- Uneori, autostimulările sunt singura cale prin care putem ajunge la copil – unele terapii le folosesc cel puțin la începutul interacțiunii, pentru a facilita relația dintre terapeut și copil, a reduce anxietatea copilului și pentru a-l implica în interacțiune. Sau, pornind de la comportamentul repetitiv al copilului, terapeuții pot construi situații de învățare care să fie mai motivante pentru copil, atunci când altceva pare să nu-l motiveze.

Beneficiile pe care autostimulările le aduc persoanei sunt evidente: organizare, echilibru, reglare, stare plăcută fizică și emoțională, apărare, predictibilitate – toate acestea sunt nevoi umane esențiale pentru fiecare dintre noi. Nevoile nu sunt bune sau rele. Nu avem nevoi care să nu exprime ceva de care sistemul nostru nervos depinde pentru a putea funcționa optim.
Prin comportamentele la care copilul apelează ca răspuns la aceste nevoi, el își menține sentimentul de siguranță și control asupra propriei realități. În acest moment, este răspunsul pe care l-a găsit pentru a funcționa, cu resursele, modul de înțelegere și abilitățile pe care le are în prezent.
Nu punem sub semnul întrebării nevoile copilului, dar ne întrebăm însă în ce măsură metodele la care apelează în acest moment pentru a și le îndeplini, sunt cele mai potrivite. Așa cum știm, de cele mai multe ori, autostimulările aduc, pe lângă beneficiile prezentate până acum, și ”costuri”. Care sunt acestea?
- Copilul care se autostimulează nu este prezent în activități și în interacțiune, pare în lumea lui, pare că nu observă ce se întâmplă în jur și nu aude ce i se spune. Acest aspect nu este deloc de neglijat. De multe ori, este piedica cea mai mare în învățare și în conectarea cu ceilalți.
- În plus, unele comportamente produc vătămări copilului sau altora.
- Nu în ultimul rând, este una din cele mai vizibile manifestări ale autismului, pentru care mulți din copii sunt priviți ca diferiți sau ocoliți de alți copii.

La un copil, sistemul nervos este în dezvoltare, de aceea este posibil ca el să apeleze la mai multe autostimulări. O dată cu înaintarea în vârstă, și sistemul nervos se mai maturizează și uneori nevoia de autostimulare poate să scadă. Totuși, mulți adolescenți sau adulți cu autism continuă să aibă nevoie de autostimulări, mai mult sau mai puțin acceptate social.
Ce facem în acest caz?
- În primul rând, pedepsirea autostimulărilor nu este niciodată o soluție. A certa, dojeni sau învinovăți copilul că se angajează în autostimulare nu îl ajută să o oprească. Chiar și atunci când copilul reușește să stopeze comportamentul, nevoia lui a rămas neacoperită și în scurt timp, comportamentul va fi reluat. În plus, se confruntă cu o stare emoțională neplăcută pe care nu știe cum să o gestioneze, și nevoia de autostimulare crește și mai mult. Nu este un comportament pe care îl poate controla ușor, este ca o foame care revine și nu poate fi ignorată.
- A-i cere copilului să nu mai facă acel comportament este de asemenea ineficient. Mulți copii sau tineri cu autism spun că pur și simplu nu pot să se oprească, că nevoia este prea mare și când încearcă să oprească autostimularea simt că pierd un sprijin esențial pentru funcționare. Dacă ar putea, s-ar opri. Cu toate acestea, foarte frecvent adulții cer copiilor cu autism să se oprească pur și simplu din autostimulare, adăugând o solicitare pe care din start copilul nu o poate onora.
- De multe ori observăm că stoparea unei autostimulări este urmată în scurt timp de apariția alteia. De fapt, prin metodele folosite s-a stopat un comportament, nu și nevoia din spatele lui.
- Ce pot să fac este să încep prin a identifica funcția sau funcțiile autostimulării ca să pot să îi ofer copilului ce are nevoie, înțelegând mesajul pe care mi-l transmite autostimularea.

Cum putem identifica funcția autostimulării?
- Pot să încerc comportamentul și observ în propiul meu corp ce simt – care sunt senzațiile obținute. Evident, nu fac acest lucru pentru comportamentele care presupun autovătămare sau vătămarea altcuiva. De exemplu: când copilul aruncă obiecte, când bate în obiecte, când produce sunete cu gura ... La unele comportamente repetitive este ușor de identificat sistemul senzorial care primește stimulare – de exemplu când apare comportamentul de a mirosi frecvent obiecte sau texturi, sau când copilul atinge suprafețe. Nu este suficient doar să identificăm sistemul senzorial pentru a înțelege funcția autostimulării, dar avem o direcție pentru a analiza mai fin lucrurile.
- Apoi, monitorizez contextele fizice, activitățile, momentele zilei, interacțiunile și stările emoționale în care autostimulările sunt cele mai frecvente, precum și pe cele în care nu sunt frecvente. Nu iau nicio decizie privind funcția unei autostimulări până ce nu am făcut această analiză. Ce ar trebui să poată să facă sau să știe copilul în acele situații? Care este solicitarea cu care se contruntă?
- Atunci când identific mai multe funcții, prioritizez intervenția în funcție de impactul pe care îl are autostimularea în situații diferite. În care dintre situațiile identificate autostimularea are costurile cele mai mari?
- Atunci când copilul apelează la mai multe comportamente repetitive, prioritizez de asemenea intervenția în funcție de impactul acestora. Primele sunt comportamentele autovătămătoare sau care vătămează alte persoane, apoi facem prioritizarea în funcție de modul în care autostimularea afectează funcționarea și participarea copilului în activități, prezența și receptivitatea lui.
- Oricare ar fi funcția unei autostimulări, urmăresc ca obiectiv și îmbunătățirea capacității de autoreglare – senzoriale, comportamentale, emoționale, cognitive, prin intervențiile specifice fiecărei arii. Acesta este un obiectiv pe care ar trebui să îl avem în vedere în permanență.

Ce putem face mai concret în privința autostimulărilor
- Opresc comportamentele agresive și autoagresive încă de la început. Pentru această categorie de autostimulări nu există dezbateri – dacă ar trebui sau nu să încercăm să le stopăm. Am văzut multe situații în care adulții din preajma copilului care a început să se lovească sau să lovească nu intervin de la început, probabil cu speranța că acest comportament va dispărea de la sine, când copilul va înțelege că nu este bine. Sau pur și simplu nu au știut ce să facă. Din păcate, comportamentul agresiv și cel autoagresiv tind să devină tot mai frecvente și mai intense, până la a deveni ca un fel de dependență. De exemplu, în cazul comportamentelor autoagresive, stimulările foarte puternice determină secreția de endorfine – hormon care ne face să ne simțim bine și care este puternic adictiv. Lovirea, zgârierea sau mușcarea unei zone a corpului în mod repetat face ca acea zonă să se obișnuiască cu senzația, la rândul său sistemul nervos se obișnuiește cu senzația, drept pentru care copilul va simți nevoia să lovească, să zgârâie sau să muște și mai intens sau mai des, pentru a simți ceva. Când apare comportamentul agresiv sau autoagresiv, trebuie stopat înainte ca el să se repete prea des. Iar cu cât copilul este mai mic, putem face mai ușor asta.

În cazul celorlaltor tipuri de autostimulări, urmărim pașii menționați mai devreme, pentru a identifica funcția sau funcțiile autostimulărilor. Prioritizez obiectivele în funcție de impactul lor și încep să creionez o dietă senzorială prin care să răspund cât mai bine nevoilor semnalate de autostimulări. Adică, includ în dieta senzorială metode prin care să organizez sistemele senzoriale pentru care copilul caută stimulare, introduc metode de conștientizare a propriului corp dacă este nevoie, sau de reglare a nivelului de activare.

Dacă am observat creșterea autostimulărilor ca urmare a stresului, fac modificări în contextul de viață al copilului sau în cerințele și solicitările actuale în cazul în care observ că ele sunt mult peste capacitatea actuală a copilului. Poate este nevoie să regândesc programul copilului sau să îi ofer mai mult sprijin în unele activități – de exemplu la cele școlare. Sau, poate este nevoie să reduc obiectivele terapeutice, cele actuale fiind prea multe sau prea dificile pentru copil.

Dacă am observat că autostimulările îl ajută pe copil în stările emoționale puternice, îl sprijin în reglarea emoțională prin intervenții specifice psihoterapiei, și nu doar din punct de vedere senzorial.

Toate acestea nu se întâmplă peste noapte. Este vorba de un proces de lungă durată.
Între timp, poate fi util să îl sprijin pe copil să învețe să preia controlul, pe cât posibil, asupra autostimulărilor.
- De exemplu, îl pot învăța care sunt contextele potrivite și momentele din zi potrivite, în care se poate angaja în autostimulări – îl învăț de fapt niște limite acceptabile ale comportamentului. Trebuie să fim foarte specifici și să îi arătăm concret copilului locul, momentul și durata acceptabilă a autostimulării. Pentru perioadele în care nu are acces la autostimulare, îl pot învăța comportamente alternative cu care să-l substituie pe cel pe care dorim să-l limităm. Asfel de substitute sunt de obicei mai acceptabile social – copilul poate mesteca gumă, poate folosi o jucărie fidget, poate asculta muzică la căști etc). Astfel arătăm respect pentru nevoia copilului și pentru procesul în care se află.
- Pot găsi soluții mai specifice pentru situațiile dificile în care am observat că apar mai frecvent autostimulările. Când înțeleg triggerii și contextele în care autostimulările apar mai frecvent pot face un plan pentru acele situații, inclusiv prin metode de modificare a acestor contexte. Când solicitările contextului sunt mai mari decât capacitatea copilului de a-i face față, reducem solicitările astfel încât diferența între acestea și abilitățile copilului să nu fie mare. Metodele de adaptare a contextului sunt parteneri de care nu trebuie să ne ferim în intervenția noastră, pentru a a-i da șansa copilului să funcționeze cât mai repede conform solicitărilor. Progresiv, vom reduce aceste adaptări, o dată cu dezvoltarea abilităților copilului.
- Pot de asemenea încuraja sentimentul de siguranță al copilului dându-i predictibilitate și control asupra a ceea ce urmează să facă. Ne ferim prea des de rutină din teama de a nu amplifica stereotipiile, când de fapt cu toții avem nevoie de rutine sănătoase pentru a funcționa, și cu atât mai mult un copil cu dezvoltare atipică. Orice comportament repetitiv îi oferă o doză de predictibilitate și control, putem îndeplini însă această nevoie a copilului într-un mod funcțional.

Nu există o rețetă clară în privința autostimulărilor. Când vom schimba perspectiva și vom încerca să le privim prin prisma copilului – care apelează la ele pentru că are nevoie de ele – vom putea reduce puțin din îngrijorarea pe care mulți adulți o simt față de autostimulări. De multe ori, această îngrijorare ne poate face să acționăm pripit, fără a ne explica mai clar lucrurile.